Cu nu foarte mult timp în urmă, la finele anului trecut, am ținut la Cluj o conferință despre ce înseamnă astăzi identitatea unui tânăr creștin. Însăși formula „tânăr creștin” ridică un semn de întrebare. Nu este o contradicție în termeni? Poți fi tânăr și creștin în același timp? Sunt exuberanța tinereții și rigoarea credinței compatibile? Nu cumva, trăindu-ți credința, riști să nu îți mai trăiești tinerețea? Ei bine, în încercarea de a oferi un răspuns cât mai convingător, mi-am adus aminte de un îndemn al fericitului de pomenire Mitropolit Bartolomeu. Într-una dintre predicile sale din catedrala clujeană, având ca temă cea mai frumoasă vârstă a omului, acesta lansa un apel surprinzător, un mesaj neuzual pentru mediul bisericesc: „Vouă, tinerilor, vă zic: trăiți-vă tinerețea!” După o scurtă pauză, coborând glasul și revenind la tonul grav, adăuga: „Astfel încât, la bătrânețe, să nu vă fie rușine.” Cu alte cuvinte, ardoarea tinereții nu contrazice „arderea” duhovnicească, atâta vreme cât domină responsabilitatea și discernământul, ceea ce înseamnă, în această interpretare, că intensitatea nu este totuna cu excesul, așa cum nici buna dispoziție nu este tot una cu lipsa de sensibilitate. Revenind la întrebare, este posibil să te bucuri de tinerețe și să fii atașat valorilor religioase? Da! Cu condiția întreită de a-ți forma caracterul, de a acumula cultură și de a aprofunda credința. Să le luăm pe rând.

Recenta decizie a Sinodului Bisericii noastre stârnește uimire și, la nu puțini, indignare. Înainte de Sinod, am scris și vorbit pe tema „rearondării” celor două Mitropolii din Transilvania. Nu doresc să reiau cele deja afirmate. Cu toate acestea, cred că ar trebui lămurite, la capătul unor săptămâni agitate, două aspecte intens vehiculate. Primul: hotărârea din 2012 este o corectare a „nedreptății” din 2005. Al doilea: laicatul are o atât de mare importanță încât Sinodul s-a văzut nevoit să ia act de decizia acestuia, exprimată în Adunările Eparhiale. Sigur, dincolo de aceste aspecte, ar fi cazul să ne întrebăm ce lecții se pot învăța din recentele dispute bisericești care au avut și un puternic ecou social.

Receptarea deciziilor sinodale

Înainte de a intra în miezul celor două teme, e nevoie de o scurtă precizare legată de modul cum ar trebui să înțelegem și astfel să receptăm, în general, deciziile sinodale. Ei bine, în comunicatul de presă al Patriarhiei publicat la începutul lui februarie a.c. ca urmare a dezbaterii din presa locala clujeană, dar nu numai, se menționează textual că decizia Sinodului din noiembrie 2005 de a reorganiza jurisdicția teritorială din Transilvania a fost „luată în grabă”. Afirmația aceasta este de două ori importantă. Pe de o parte, ea indică involuntar diferența de calitate umană și morală dintre decizia „grăbită” din 2005, dictată de ritmul evenimentelor, și cea evident premeditată din 2012, beneficiarii ei antepronunțându-se, fapt care a făcut din decizia ulterioară a Sinodului, de acum câteva zile, o surpriză așteptată. Pe de altă parte, afirmația ne arată că, la rigoare, Sinodul poate lua decizii dacă nu greșite, oricum incomplete sau cel puțin discutabile. Că episcopatul ca atare nu este infailibil, acest lucru îl afirmă ecleziologia și dogmatica Ortodoxiei deja de secole, contrazicând astfel mentalitățile și practicile curente. Problema în cazul nostru rezidă în absența unor criterii clare în funcție de care o decizie, precum cea din 2005, poate fi catalogată drept „grăbită”, iar cea din 2012 drept corectă. Pe baza căror principii putem distinge? Sau totul se reduce la cei care decid, azi într-un fel și mâine în cu totul altul? Este o chestiune de fundamente sau una de persoane? În lipsa unor răspunsuri clare, iată că deciziile sinodale, cu voie de la Patriarhie, sunt lansate dezbaterii publice, un câștig indirect, dar nu mai puțin prețios, al ultimelor zile. Coresponsabilitatea bisericească la care îndemna comunicatul Patriarhiei din 1 februarie poate fi, într-adevăr, exercitată în vederea identificării celor mai bune soluții pentru comunitatea noastră de credință.

La finele lui 2011, drept reacție la scandaluri mondene cu urmări penale, luminile reflectoarelor au fost direcționate asupra unui fenomen greu de încadrat pentru majoritatea comentatorilor faptului social. Pentru câteva zile, ecranul mediatic a fost ocupat de figurile pitorești ale unor vrăjitoare în război cu gramatica limbii române, dar în armonie cu forțele misterioase ale universului. Inclusiv presa internațională s-a grăbit să relateze, mai mult sau mai puțin exact, despre „vânătoarea de vrăjitoare” declanșată în România. Pentru a câta oară, am reușit să surprindem, să ne consternăm contemporanii. Ca și cum cazul Tanacu nu ar fi fost suficient, iată că avem și această istorie bizară, vandabilă la o adică, legată de vrăjitorie. Undeva, la capătul estic al Europei, acolo unde se termină civilizația, se descoperă ochilor uimiți ai omului postmodern o lume mustind de magie, de duhuri și poțiuni. Dacă universul lui Harry Potter poate fi retrăit în parcuri tematice de distracții, iată că vrăjile pot fi experimentate „pe bune” într-o țară care, era să uit, l-a dat și pe legendarul Dracula. Una peste alta, ca prin vrajă, câștigul brand-ului național a fost în ultimele luni exponențial cu vehiculatorii săi. Dincolo de ironia involuntară, ar merita să precizăm, pe scurt, câteva lucruri. În primul rând, contrar etichetelor care vor să sugereze că suntem aparte, chiar dacă numai la rele, ocultismul nu este o specialitate exclusiv românească. Apoi, legat de excesul magicului în post-comunism, ar mai fi de luat în seamă contextul cultural și mental al tranziției de la noi și nu numai. În al treilea rând, tot în registru analitic, putem vedea în fenomenul vrăjitoriei o confirmare fără echivoc a tezei lui Eliade despre capacitatea sacrului de a se „camufla”. În fine, în ceea ce privește lectura social-teologică, vrăjitoria este opusul religiei pe care, în esență, o caricaturizează. În această ispită cad și unii preoți cărora harul de la Hirotonie nu le este „de ajuns”, plusând vedetist și nu de puține ori interesat material. Să le luăm însă pe rând.

În amintirea Mitropolitului Bartolomeu,

la un an de la începutul călătoriei spre Împărăția lui Dumnezeu

În urmă cu mai bine de cinci ani, odată cu înființarea noii mitropolii de la Cluj, am fost printre puținii care, la fața locului, încercam să arăt, cu riscurile de rigoare, că procedura adoptată este periculoasă. Am făcut experiența traumatizantă de a dori să slujesc Biserica mea cu luciditate în plină atmosferă euforică. Așa cum se știe, lupta păguboasă dintre Cluj și Sibiu a ținut câteva luni prima pagină a ziarelor, acuzațiile curgând în ambele direcții. Deciziile recente privind „rearondarea” Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului îmi confirmă, din păcate, temerile. Pentru a fi limpezi, să distingem cel puțin între două planuri.

Pe de o parte, confirmarea vocației mitropolitane a Clujului a fost o reușită în sine. Altminteri, dacă nu se petreceau evenimentele din 2005, actul de recunoaștere al noii poziții eclesiale a centrului clujean ar fi fost amânat sine die, motiv să vedem în decizia sinodală de reorganizare a teritoriului canonic al Ardealului un moment pe bună dreptate istoric. El nu este însă singular în istoria Bisericii. Pentru a da un exemplu la îndemână, mutarea capitalei Țării Românești la București va atrage după sine inclusiv mutarea scaunului mitropolitan, Târgoviștea rămânând cu amintirea vechii sale glorii. Rațiunea importanței administrative va determina, cu secole înainte, inclusiv ridicarea Constantinopolului la rangul de prim scaun al Orientului creștin bizantin, o decizie de „eclesiologie politică” discutată intens inclusiv azi, mai ales de către adepții teoriei celor trei Rome. Evident, există și cazuri de contra-timp între istoria bisericească și cea profană. Concret, în vreme ce Curtea de Argeș își va pierde treptat importanța, Piteștiul va crește demografic, economic și administrativ, sediul episcopal rămânând în cetatea lui Basarab. La fel se vor dezvolta raporturile dintre Caransebeș și Reșița sau dintre Huși și Vaslui, centrul administrației publice nefiind același cu centrul bisericesc. Mai există și ecuația în care, precum la Brașov, în ciuda importanței urbei, al optulea oraș ca mărime, treburile eclesiale sunt conduse de la Sibiu. Similar, Alba Iulia este mai importantă din punct de vedere bisericesc decât Târgu Mureș. În spațiul non-ortodox, ceva asemănător se petrece în raportul de forțe dintre Blaj și Alba Iulia (pentru greco-catolici) sau, în străinătate, între Lyon și Paris, primatul catolic al Franței fiind în continuare în primul oraș, chiar dacă cu titlu onorific, sau între reședința de jure a primatului Ungariei, Esztergom, și capitala Budapesta. Cu alte cuvinte, revenind la Cluj, dincolo de patriotisme locale și alte inflamații penibile, importanța orașului de pe Someș a devenit în ultimul secol evidentă. Nu este vorba de a confunda argumentele canonice și istorice, deosebit de consistente, cu cele privind numărul populației sau al blocurilor. Discuția este exclusiv pastorală, un oraș devenit între timp important din punct de vedere demografic, decisiv într-o regiune, trebuind să se bucure din partea Bisericii de o atenție pe măsură. Cum am tot spus și în 2005, reorganizarea teritorială a unei Biserici nu poate ilustra doar sensibilitățile istoriei, de multe ori concurente, ci necesitățile prezentului, misiunea fundamentală fiind aducerea lui Hristos în mijlocul oamenilor de azi și de mâine.